Cum am scris cartea
«Mogosoaia - istoria unei tragedii»
 

 

      Când am pornit sã scriu aceastã carte nu credeam cã voi reusi sã o duc la bun sfârsit. Nu stiam dacã va fi o fictiune, un roman cu actiunea plasatã în miezul acelor  evenimente sau doar un documentar al tragicului accident din 10 septembrie 1989. 
      Participasem atunci la evenimente, ca oricare al gãlãtean care a trãit acele clipe de groazã si inefabil, dar nu am avut pe nimeni apropiat pe care sã-l fi pierdut în vesnicia celei mai mari catastrofe navale din istoria României.
      Beneficiam de unele informatii, pe care le strânsesem, cum aveam obiceiul, chiar de atunci. Dar acestea nu erau suficiente si nici mãcar nu mã gândisem vreodatã sã le folosesc pentru a scrie o carte. Nu stiam însã nimic despre cum fusese rezolvat cazul în instantã, nu stiam numele victimelor, nici al supravietuitorilor, al urmasilor sau al celor care au fost implicati într-un fel sau altul în caz. Stiam doar atât: nimeni nu se aplecase suficient asupra cazului, nimeni nu fãcuse nimic pentru urmasii victimelor iar mass-media nu fãcuse pânã atunci decât cel mult sã aminteascã evenimentul la date "aniversare" si cu superficialitate. Deci nimeni nu scrisese nimic serios pe aceastã temã si de aici a pornit primul meu impuls.
      Am avut si norocul sã vizitez satul Grindu (sau Pisica, asa cum mai este el alintat de sãteni), prin intermediul unei familii prietene, si multe zile le-am petrecut în mijlocul oamenilor din acest sat. Acolo nu existã familie care sã nu fi avut cel putin o victimã rudã apropiatã, pierdutã în accidentul vasului "Mogosoaia". Acolo, tragedia este la ea acasã: e suficient sã privesti chipurile oamenilor, sã-i vezi la treabã sau în bisericã, sã aduci doar vorba despre eveniment ca sã citesti în sufletul fiecãruia durerea în cele mai înalte forme ale ei. Acolo, desigur, am luat hotãrârea definitivã sã scriu aceastã carte.
      Cum am început? Simplu. Era prin anul 1997. Mai erau doi ani si se împlineau zece ani de la eveniment. Am hotârât sã termit cartea, indiferent sub ce formã, chiar cu ocazia acestei celebrãri.
      Mai întâi am trimis 19 scrisori la institutiile implicate în accident: Ministerul de Interne, Ministerul Justitiei, Tribunalele din Galati, Tulcea, Brãila si Focsani pe unde am aflat cã au fost sau erau pe rol diferite procese în legãturã cu cazul "Mogosoaia", Politiei si Procuraturii din Galati si Tulcea, Arhivelor Statului, Navrom Galati. M-am adresat unor societãti care au participat atunci la operatiunile de ranfluare, precum AFDJ, APDM, unor asociatii si societãti înfiintate dupã Decembrie 1989 cu scopul de a strânge fonduri si de a ajuta urmasii victimelor, copiii orfani etc. Am trimis mesaje si în Bulgaria, dar de aici nu am primit niciodatã vreun rãspuns. În scrisorile mele mi-am anuntat intentia de a scrie o carte despre cazul "Mogosoaia" si am solicitat sprijinul tuturor celor care puteau sã-mi punã la dispozitie orice fel de material si documentatie, inclusiv pozitii oficiale si clarificãri cu privire la complicatul accident cu urmãri atât de tragice.
      Spre surprinderea mea, am primit rãspunsuri amabile de peste tot, desi nu mi s-a oferit ceea ce asteptam. Cel mai mult am fost ajutat de Tribunalul din Galati de la care am beneficiat, prin amabilitatea presedintelui de atunci, de câtiva metri cubi de dosare cu procese vechi sau pe rol si care mi-au luat circa trei luni sã le studiez. De asemenea, am fost ajutat cu material documentar, inclusiv cu rechizitoriul din 1989, de cãtre Parchetul din Galati. În orice caz, dupã circa sase luni beneficiam de un material foarte bogat, dar totodatã foarte încâlcit. Pãrea cã nu aveam nici o sansã sã lãmuresc totul. Cel mai mult mã deranja faptul cã numãrul victimelor si chiar si cel al supravietuitorilor din datele oficiale pe care le detineam nu corespundeau deloc cu ceea ce-mi oferea realitatea. Realitatea îmi oferea cu totul altceva: din multele interviuri pe care le-am luat, stând de vorbã cu foarte multi dintre cei care stiau câte ceva despre caz sau au fost implicati în evenimentele de atunci, apãreau victime noi, neînregistrate oficial niciodatã. Chiar si cu numãrul supravietuitorilor am avut unele probleme: au fost înregistrati unii ca supravietuitori ai accidentului pentru simplul motiv cã au pierdut vasul de pasageri la plecare sau cã n-au ajuns sã urce pe vas din cauzã cã nu au iesit la timp din crâsmele alãturate. Ca sã nu mai vorbim de rechizitoriul procuraturii si alte documente oficiale de cercetare, care contineau o multime de lucruri ciudate, interpretãri tendentioase ale regulamentelor de circulatie navalã si chiar a legilor din acea vreme. Era clar cã aveam de-a face cu o investigatie superficialã a organelor abilitate din acea vreme, sau cu o cercetare fãcutã la comandã, asa cum stim bine cã se mai proceda pe atunci.
      Pentru a depãsi aceastã situatie am adoptat o nouã strategie pentru care mai târziu m-am felicitat. Implementarea acesteia am fãcut-o pe douã cãi distincte. În primul rând am inventat un chestionar, cu circa 25 de întrebãri, pe care l-am distribuit tuturor celor care stiau câte ceva. Din cele câteva sute de rãspunsuri primite am avut posibilitatea sã identific multe dintre victime si adevãratii supravietuitori. A doua metodã pe care am folosit-o a fost putin mai neobisnuitã, însã m-a ajutat cu adevãrat sã confirm multe din rezultatele de pânã atunci si chiar sã descopãr lucruri noi. Am studiat presa vremii, cea de dupã 10 septembrie 1989, mai precis am consultat prin biblioteci ziare precum "Viata nouã" din Galati, codidianele din Tulcea, Brãila si Constanta si câteva din ziarele centrale. De aici am cules, pentru o perioadã de circa douã luni, toate anunturile mortuare cu referire la accident. Mi-am construit o bazã de date pe calculator si am fãcut înlãntuiri de nume, date, cifre, adrese si tot ce am gãsit cu referire la caz. Am identificat astfel câteva victime noi si am adãugat noi confirmãri pentru o bunã parte din datele culese din chestionare si din interviuri. Pentru câteva cazuri mai complicate am procedat la verificãri cu listele primãriei din Grindu, cu cele ale Bisericilor si chiar am cercetat mormintele cimitirelor din Grindu si din Galati (Cãtusa).
      Între timp adunasem circa 60 de ore de interviuri, am reusit sã stau de vorbã cu aproape toti supravietuitorii si cu foarte multi dintre cei care au participat atunci la operatiunile de ranfluare a navei scufundate si de salvare. În plus, cu eforturi foarte mari, am fãcut rost si de douã casete video cu filmãri din timpul operatiunilor, din spatiul interzis atunci, al locurilor unde erau depuse victimele si altele. Este vorba despre filmul fãcut la comanda securitãtii de atunci si un film documentar montat în toamna anului 1989 de studioul Ministerului de Interne din Bucuresti.
      Dupã un an de zile lãmurisem deja multe lucruri, detineam o listã aproape completã a victimelor si a supravietuitorilor, aveam aproape tot ce-mi trebuie ca sã mã apuc sã scriu cartea promisã. Însã dilema abia atunci a apãrut: ce voi scrie? O carte documentarã sau o istorie romantatã? 
      Primele capitole le-am scris departe de tarã, într-un frumos hotel din muntii Tatra. Asta fiindcã nu mai aveam rãbdare. Ele nu au însemnat însã mai mult decât niste încercãri romantioase de a transpune câteva premonitii care reusiserã sã mã impresioneze cu adevãrat.
      Putin dupã aceea am început sã scriu în paralele si o carte pur documentarã care, desi se ridicase la câteva sute de pagini, nu mi-a plãcut. Abia în ultimile sase luni m-am hotãrât sã fac o combinatie între o variantã si cealaltã. Astfel am reusit, la termen, sã scot acest roman-document, intitulat "Mogosoaia - istoria unei tragedii".
      Alãturi de mine au fost multi din cei care m-au ajutat: primarul si preotul din satul Pisica, familia Babuscã (eroi din roman), sotia mea si câtiva prieteni de nãdejde, cãrora le multumesc si pe aceastã cale. Cartea nu are deloc pretentia cã a epuizat subiectul, cã lãmureste complet mult prea complicatul caz "Mogosoaia". Însã este un reper, sper eu de încredere, de la care se poate porni în cãutarea dreptãtii. Sau, poate este o simplã lumânare aprinsã, pentru ca uitarea sã nu se astearnã prea crud peste memoria noastrã atât de implicatã atunci, acum si vesnic în nepãsare. 

Petre Rãu